Suflet pe coală

Nu am pierdut multe in viata. Sunt inca mica si nu am avut timp sa detin prea multe sentimente sau oameni. Si daca am pierdut lucruri de acest gen, nu imi mai pare rau, chiar daca in momentele respective m-am simtit ingrozitor. Am realizat un singur lucru: atata timp cat inca Il ai pe Dumnezeu, nu ai pierdut absolut nimic, pentru ca El este totul. Poate au fost etape in viata mea cand nici macar nu stiam ca Il am si nici macar nu Il simteam, dar acum stiu ca El a fost mereu acolo si va fi mereu, atata timp cat nu Il voi goni. Si am simtit in unele momente ale zilei un gol atat de mare, incat am crezut ca intreg Universul e astfel. M-am intrebat ce rost ar mai avea sa sufar, daca oricum nimanui  nu-i pasa. Nu stiam ca El o facea.  Dupa ce i-am simtit prima data prezenta in viata mea, am inceput sa decalez si sa trec prin ganduri si sentimente care ma consumau, desi nu ar fi trebuit sa permit ca asta sa se intample. Apoi, ca sa ma simt usurata de aceasta povara, am dat vina pe El. 

Am scris in articolul anterior despre oamenii frumoși, care daruiesc și celorlalți din optimismul lor, care așază zâmbete pe fețele ponosite. Astăzi scriu despre categoria opusă de oameni. Scriu despre cei care vor din tot sufletul sa stingă aceste frumoase zâmbete. Am înțeles cum e cu invidia, cu gelozia. Am înțeles că unii nu sunt mulțumiți cu viața lor, așa că încearcă să distrugă și vietile altora. Ce nu am înțeles e când anume am inceput să lăsăm toate aceste "vicii" sa ne schimbe pe noi, ca suflete. Gelozia e okay doar daca e constructiva. Atunci când devine distructiva, deja nu se mai poate numi gelozie. As numi-o... forma de psihoză. Nu o spun ca o jignire ci ca o ipoteză prin care incerc sa pun accentul pe faptul că genul acesta de oameni nu sunt neapărat rai, ci, mai degrabă, bolnavi. Nu înțeleg daca aceasta boala tine de suflet sau de minte. Și sunt sigură că în viața fiecăruia dintre noi exista cineva care, în mod insistent, încearcă să intervina in planurile n